Lagărul de concentrare de la Dachau

Fiind în drum spre München, ne-am hotărât să oprim și la Dachau pentru a vedea lagărul de concentrare. Deși este un subiect sensibil și nu coincide cu restul articolelor în care povestesc despre arhitectura clădirilor, peisajele superbe sau festivaluri, m-am hotărât totuși să scriu câteva rânduri pentru cei care vor să citească sau să cunoască ceea ce s-a întâmplat la Dachau.

Nu, Dachau nu este și nici nu ar trebui să fie un obiectiv turistic. Este o experiență de câteva ore care ne aduce aminte de trecut și ne face să realizăm că nu sunt doar povești, ci o parte a istoriei care chiar a existat și trebuie asumată ca atare.

Scurt istoric

La aproximativ 20 de kilometri de München, în landul Bavaria, a fost construit primul lagăr de concentrare nazist de pe teritoriul Germaniei.

Aflându-se localizat lângă orașul Dachau, lagărul și-a început activitatea în luna martie a anului 1933, la scurt timp după ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germaniei.

La început, lagărul a fost folosit pentru deținuții politici – comuniștii și social-democrații germani, ca mai apoi să devină model și prototip pentru lagărele de concentrare construite ulterior.

Deși mortalitatea era destul de mare la Dachau, în nomenclatura nazistă apare ca „lagăr de concentrare” și nu „lagăr de exterminare”.

Fie că erau evrei, țigani, homosexuali sau comuniști, prizonieri polonezi sau ruși, călugări catolici sau martorii lui Iehova, la Dachau și lagărele subsidiare și-au pierdut viețile aproximativ 30.000 de deținuți (raportați).

Numărul de persoane (estimate) care au trecut în cei 12 ani în care a funcționat lagărul de la Dachau este în jur de 200.000, iar prizonierii care nu erau gazați sau executați, erau folosiți la muncă (în industria armelor și muniției, munci în interiorul lagărului, construcția de drumuri sau chiar în fabrica de la BMW) până la ultima răsuflare sau diverse experimente la care erau supuși de către medici ai SS-ului – baza partidului nazist – (experimente cu malarie – deținuții erau infectați cu malarie, ca mai apoi să se găsească antidot prin cercetări medicale; degerături în condiții de temperatură extrem de scăzută – se testa rezistența la frig prin intermediul deținuților care erau ținuți în apă rece sau zăpadă – și multe altele).

Eliberarea

Dacahu a fost al doilea lagăr eliberat de armata americană (67.000 de deținuți eliberați), la data de 29 aprilie 1945, iar în anul 1965 a fost reconstruit ca muzeu.

Odată ce Forțele Aliate înaintau, mai multe lagăre naziste au trebuit să fie evacuate, deținuții fiind transferați în alte centre, majoritatea murind în marșul morții din cauza condițiilor de transport sau a atacurilor aeriene. Când trupele americane au ajuns la Dachau au găsit grămezi de cadavre și mii de deținuți scheletici. Alături de Auschwitz-Birkenau, Dachau a devenit un „simbol” al lagărelor și universului nazist.

Vizita la centrul de concentrare de la Dachau

Intrarea în lagărul de concentrare este gratuită și se face printr-o poartă de fier cu sinistra și cunoscuta inscripție „Arbeit macht frei” („Munca eliberează”).

Pentru noi era începutul unei călătorii prin întunecatul trecut, însă cu ani în urmă, pentru cei care intrau pe această poartă era cel mai mare coșmar.

În interiorul lagărului au fost păstrate clădirile administrative, camerele de dezinfecție, închisoarea și crematoriul și se mai găsesc două capele (Capela Catolică și Capela Ruso-Ortodoxă), Memorialul Evreiesc, o Biserică Protestantă și două barăci reconstruite.

În clădirea ce servește astăzi ca muzeu se află fotografii, panouri infomartive, documente, exponate și un cinematograf ce rulează filme din acele vremuri, dar și mărturii ale supraviețuitorilor lagărului.

Din muzeu se iese într-o curte imensă în care se găsesc un monument comemorativ și cele două barăci reconstruite.

În spatele lor este un drum lung ce duce spre crematoriu, pe de-o parte și de alta aflându-se doar fundațiile numerotate ale fostelor barăci.

La capătul lagărului se află un mic pod și se intră în curtea în care se găsesc crematoriul vechi și cel nou.

Nefăcând fața la numărul mare de morți, a fost construit un crematoriu mai mare cu o cameră de gazare, denumită „Brausbad” – așa-zisa „cameră de duș” la care mulți se așteptau la o baie caldă, dar în schimb primeau moartea prin gazare.

Pentru cei interesați de acea perioadă, la intrarea în curte se află un centru de informare turistică de unde puteți cumpăra cărți sau filme ce descriu viața în lagărele de concentrare. Vă recomand filmul „La Vita e bella”, inspirat din cartea „In the End, I beat Hitler” scrisă de Rubino Romeo Salmoni și tatăl lui Roberto Benigni (directorul filmului), care a trăit 2 ani într-un lagăr sau serialul „The Man in the High Castle” realizat după romanul S.F. scris de Philip K. Dick în care se descrie viața de zi cu zi de pe teritoriul Statelor Unite, iar câștigătoarele războiului – Japonia Imperială și Germania Nazistă – complotează una împotriva celeilalte.

Tot ce mai putem vedea astăzi la Dachau este un loc pustiu, liniștit, bine îngrijit și poveștile care s-au petrecut acolo, dar nu putem cunoaște atmosfera sau viața lagărului, în care s-au pierdut atâtea vieți nevinovate, mirosul morții sau groaza. Putem doar să sperăm că istoria nu se va repeta și că există căi prin care se poate elimina ura.

P.S.: pozele au fost realizate în ideea de a scrie acest articol și de a prezenta o mică parte a lagărului pentru cei care ar dori să-l viziteze și nu au posibilitatea sau pentru cei care vor să afle câteva detalii. Nu am fost atât de tulburată de ceea ce am văzut acolo, pentru că a fost în trecut, cât m-a tulburat să văd prezentul – persoane care își fac zâmbind selfie-uri în camera de gazare sau în fața cuptoarelor din crematoriu. În opinia mea, acei oameni nu gândesc, nu știu sau nu conștientizează ce lucruri teribile se petreceau acolo.